luni, 23 martie 2009

Refulez si eu aici..

Voi incerca sa folosesc fraze scurte ca sa ma fac inteles mai usor. Trebuie sa recunosc ca m-am umplut de obida citind diverse texte. Pe internet. Unde altundeva...? Mai nou am tendinta din ce in ce mai puternica de a refuza sa mai masor spusele oamenilor. Nu mai iau ca adevarate cele spuse. Nici ca minciuni. Nu sunt nici macar indiferent. Informatia a ajuns azi mai periculoasa decat orice alta otrava sau arma. Nu periculoasa in sensul ca ar omora sau rani, oricum nu fizic.

Trebuie sa fac o paranteza si sa spun ca a comunica nu inseamna a transmite informatie. Informatia e un lucru aparte. Si tot un lucru aparte si foarte diferit este comunicarea.

Problema cu informatia e simpla oarecum. De fapt nu conteaza atat de mult sa stii ci cum stii. Cei care stiu un lucru, au dobandit aceasta informatie printr-un anumit fel de comunicare.

Nu insist asupra felurilor de comunicare existente pentru ca sunt multe, si va invit sa le cautati pe cele pe care le veti considera a fi cele mai sigure "surse" personale din care sa luati informatia.

Pana la urma informatia e o hrana. Dar pana sa ajungi la ce anume mananci mai sunt "de unde" mananci si "cum" mananci (exista, fireste si "daca" mananci sa nu, si aici putem spune ca mai toata lumea e "indopata" fara sa-si dea seama cu informatie...). Nicio fiinta din lumea asta nu mananca orice, oricum sau oriunde.

In privinta informatiei, cred ca aceasta ar putea fi cel mai usor considerata hrana pentru partea rationala a omului. Aici trebuie insa facuta o paranteza iar. Exista feluri si feluri de a ne hrani cu mancare obisnuita. Exista mancaruri care nu ne plac, altele care ne plac dar ne fac rau, altele care nu ne plac dar ne fac bine. Asta nu face decat sa ne arate cat de putin ne spun simturile noastre despre ceea ce este bine pentru noi. Cu alte cuvinte, chiar si ca sa ne hranim sanatos cu mancare consacrata, tot avem nevoie de o informatie. Depindem in foarte mare masura de informatie. Iarasi nu as vrea sa accentuez acest lucru, pentru ca este complex.

Oricine a ajuns pana aici citind se poate gandi pentru sine cam in ce masura depinde sau a depins de informatie pana acum. Ceea ce as vrea sa reiau este ca informatia de care -iata- depindem este strans legata de comunicare. Comunicarea are multe forme, deci si noi depindem de ele.
Felul in care primim informatia ajunge sa ne defineasca pana la urma ca oameni. Altfel spus, suntem fiecare in parte rezultatul felului in care intelegem si folosim comunicarea.

Spuneam la inceput ca m-am umplut de obida citind. Pentru ca si cititul si scrisul fac parte dintr-un mijloc de comunicare. Unul din cele multe la care ne-am gandit deja, daca am apucat. De fapt, nu exista informatie in forma pura, ea exista doar intr-o forma, intr-o "configuratie" (nu cred ca e cel mai nimerit cuvant) pe care i-o da comunicarea. Cine comunica, de unde, cum, din ce pozitie, cu ce sentiment, cu ce scop, din ce cauza, pentru cine. Daca noi credem ca exista informatie in jurul nostru imuna la aceste intrebari, eu zic ca ne inselam. Nu invit pe nimeni la paranoia sau la suspiciuni. Ce vrem de fapt prin comunicare? Ce se vrea in general?

Sa testam cateva intrebari care mi-au trecut chiar acum prin minte: Exista informatie care nu schimba? Exista schimbare fara informatie? Exista alegere fara informatie? Oare viata nu este o succesiune de alegeri? Si din nou precizez ca nu vad cum (cel putin in ceea ce priveste relatiile dintre oameni) informatia se poate elibera de caracteristicile atat de subiective ale comunicarii. Daca ar fi sa trag o concluzie acum, as spune ca nu exista informatie adevarata. De fapt includ aici ipoteza (de verificat mai tarziu) ca nu exista adevar. Cel putin nu unul despre care sa putem noi oamenii comunica, schimba informatii, pareri, opinii. Adevarul, o spun convins si raspicat in aceasta situatie, intre noi nu exista. Nu exista si nu va exista un adevar comun noua oamenilor care sa se poata transmite fara riscuri prin comunicarea dintre noi. Cei care inca ar mai vrea lucrul asta, ar fi bine sa se calmeze. Na, c-am zis-o...

Vorbeam de schimbare si vreau sa arat, sau sa inteleg in primul rand eu, ca orice schimbare are ca si cauza, sau catalizator daca vreti, niste informatie. Si, ca urmare, multi dintre cei care au inteles asta folosesc informatia ca sa ii schimbe pe cei care sunt destinatarii comunicarii. Oamenii aleg clipa de clipa, din asta e compusa viata noastra. Alegem sa facem ceva si sa nu facem altceva in fiecare moment. Nu exista viata fara a alege. De ce este importanta informatia? Ei bine, pentru ca influenteaza alegerea. Cand detinem o informatie ne este mai usor sa alegem. Dar este buna alegerea? Este. Pe masura informatiei. Vedem in felul acesta ca informatia ne directioneaza viata influentandu-ne alegerile. Adica noi traim conform informatiei din noi. Suntem "teleghidati" sau mai degraba "info-ghidati". Pentru ca distanta de unde provine informatia a ajuns sa nu mai conteze. Prin informatie, viata ne poate fi "condusa" de oricine, oriunde s-ar afla. Nu vorbim de nicio conspiratie mondiala (nici macar locala :)). Scriu si eu aici, ca poate provoc cuiva vreo mica schimbare. E o speranta, poate desarta (daca e luata separat), sau poate nu.

Si cateva cuvinte despre neputintele exprimarii. Din pacate pentru cei mai multi dintre noi, intelegem prin comunicare o forma oarecare de exprimare. Or exprimarea se face printr-o anumita forma de limbaj. Literar sau vulgar, prin gesturi, semne sau doar prin urmarirea trupului celuilalt, folosim limbajul pentru a exprima informatia. Nu exista a da mai departe asa cum am primit. Nimeni niciodata nu poate recrea conditiile in care am primit la un anumit moment dat noi informatia respectiva. Difera mult multe. Intotdeauna. Oare stim asta cand deschidem gura? Sau banuim asta cand ne apucam sa scriem ceva? Sau presupunem asta cand felul nostru de a ne manifesta dezvaluie ceea ce informatia a facut din noi? Eu marturisesc ca nu. Aproape niciodata. Si chiar "aproape" asta e cam tras de par, dar l-am pus pentru ca mi s-a intamplat macar o data. Si pot spune ca nu e intamplator pentru ca a fost un act foarte constient. Si mi-as dori sa pot face lucrul asta de fiecare data. Asadar nu e imposibil! Ar putea fi fara valoare? Va las sa va ganditi singuri.

Deci acum ca am cam desfiintat tot ce eu personal pot lega in momentul asta de informatie si comunicare, pot sa apuc pe alta cale. Nu pot avea pretentia ca voi fi inteles, cu atat mai putin folositor cuiva prin ceea ce scriu aici sau prin ceea ce spun celor din jur. Exista insa ceva in noi, cred, care nu ne lasa sa stam fara sa comunicam ceea ce simtim. Si ma leg putin de lucrul asta. Cred -din nou- ca si exprimarea (orice forma ar avea) are un inceput candva. De fapt, ne-am obisnuit atat de mult cu faptul ca toate au un inceput incat nu mai simtim nevoia de a preciza acest lucru. Ei bine, totusi, pentru mine, inceputul exprimarii intre oameni ar putea avea foarte mare importanta. Pentru ca de acolo ni se trage. De ce sa exprimam? Ce e de exprimat? Gandindu-ma putin nu pot sa gasesc un raspuns precis. Dar inclin mult sa cred ca nimeni nu vrea sa comunice ceva, decat daca are fata de acel ceva un sentiment, un "simtamant". Sa fi fost teama de ceva sau foamea sau frigul in fata carora un om primitiv s-ar ingrozi?

Iata ce cred eu, si sa judece fiecare cum vrea: Nimeni de cand a inceput exprimarea in lume si pana azi nu a reusit sa transmita prin aceasta inventie a limbajului (de orice fel) in proportie de 100% ceea ce a vrut. Se poate spune doar ca fiecare la randul sau, s-a multumit cu cat a putut celalalt sa inteleaga si a pus rata esecului pe seama diferentelor dintre oameni.

Nu vreau sa fac nicio revolutie, dar e bine sa strig si eu acum in gura mare (ma multumesc daca ma inteleg 0.1% din cei din jur) ca de vina e ceea ce noi numim indeobste "comunicare", sau exprimarea de fapt. Noi, din pacate, asociem des termenii fara vreun temei.

Ca sa nu mai lungesc obositorul meu discurs, desi am si alt fel de argumente, trec la concluzii, fiindu-mi clar ca ce am exprimat aici este folositor mai mult pentru mine.

N-are rost sa ne mai amagim ca folosim tot felul de mijloace pentru a comunica. De fapt nu comunicam nimic. Nu e decat transport de gunoi de la un sarac la altul. Saraci, pentru ca desi avem impresia, nu detinem nimic valoros prin informatia pe care o strangem. Gunoi, pentru ca asta ramane dupa orice procesare, iar informatia pe care ni se pare ca o transmitem nu e produsul finit (pe acela il folosim aproape inconstient noi insine) ci ceea ce ni se pare ca am inteles, din care se pierde binisor prin exprimare. Gunoiul, vorbeste intr-adevar despre ce a fost inainte, dar tot gunoi ramane. Semnalul de alarma pe care vreau sa il trag e ca nu putem avea pretentia de a fi sanatosi daca ne hranim cu gunoi. Spuneti cum vreti: sanatosi mental, rational, spiritual, nu conteaza.

Provocarea pe care o arunc oricui este de a gasi propria modalitate de a ocoli gunoiul si de a se hrani cu informatie adevarata, mai ales prin comunicare adevarata! Si ceva important daca nu reusiti asta: de nu gasiti modalitatea de a comunica cu cine trebuie, asa cum trebuie ca sa aflati ce va trebuie, macar nu luati gunoiul drept mancare, ca veti ajunge viermi.
Ce mult pare ca am scris si aproape nimic important...

luni, 17 martie 2008

Clonare, celule stem si alte alea

Nu mă pot abţine să nu comentez – ca unul ce mă străduiesc să înţeleg în mod corect suferinţa, boala şi moartea – ivirea unei posibilităţi de multă vreme aşteptată de om. De la început trebuie să spun că nu încerc să mă situez în mod deliberat de o parte sau de alta a vreunei baricade de orice fel. Pentru mine, faptul că ştiinţa este capabilă astăzi să ofere multe lucruri de care omenirea are nevoie, este un lucru minunat. Departe de mine să spun sau să gândesc ceva denigrator despre oamenii de ştiinţă faţă de care nutresc un adânc respect. Din nou, pentru mine spun, munca acestor oameni, perseverenţa, ambiţia lor cred că ar trebui să ne inspire pe toţi. Mare atenţie însă, căci nimeni nu ne interzice cu desăvârşire să experimentăm sau să implementăm descoperirile ştiinţifice, însă ca lucrurile să meargă bine în această lume caracterizată de interes personal si de înţelegere subiectivă a realităţii, avem nevoie de o infrastructură care să poată primi în mod echilibrat si cu discernământ aplicarea oricăror inovaţii, mai ales atunci când acest lucru ridică diverse probleme în domenii diferite. Nu poţi să spui că faci ştiinţă atunci când gândeşti aplicarea descoperirilor tale într-un mod unilateral.

Ceea ce mă pregătesc să spun pe şleau este că nu sunt de acord cu felul cum începe să arate medicina modernă din perspectiva unui simplu pacient. Poate că pentru un medic, salturile din tehnologia cu care lucrează înseamnă extinderea posibilităţii de a salva vieţi, dar ce perspectivă am eu ca pacient? Ca unul ce mă pot îmbolnăvi sau accidenta, nu pot decât să mă bucur la prima vedere de faptul că probabil în viitorul apropiat voi putea fi poate chiar reînviat după vreun accident în care îmi sunt distruse jumătate din organele interne. Sau ce rost are să îmi mai fie teamă de boli, când până la urmă cu nişte bani, mă pot vindeca de aproape orice. Ce nu merge reparat la om, încet-încet se poate schimba. De la organe până la celule care ne pot reface ţesuturile bolnave sau dispărute, sau gene care repară ceea ce eu m-am chinuit să stric prin dezordinea din viaţa mea timp de zeci de ani. Mi se pare o provocare foarte faină să întrevezi posibilitatea de a putea interveni în felul acesta în viaţa oamenilor din jurul tău, dar eu văd în asta şi o mare problemă. O problemă pe care nu voi risca să o cataloghez eu însumi dar pe care mă simt în măsură să o prezint măcar puţin.

Felul în care mă străduiesc eu să privesc viaţa se vrea să fie unul profund creştin. Nu neapărat pentru numele de creştin sau pentru Hristos sau pentru credinţă sau pentru că vreau eu să fiu un bun credincios, ci pentru că din ce am studiat eu până acum creştinul pare să aibă „cea mai corectă” şi cea mai liberă perspectivă asupra vieţii şi asupra realităţii, atât a celei exterioare cât şi a celei interioare. De aceea, oricine nu agreează ideea e liber să se întoarcă la convingerile lui. Vă asigur că nu pierdeţi nimic ignorându-mă.

Aşadar din perspectiva mea de creştin, viaţa asta are un anumit sens. Mai mult, ceea ce mi se întâmplă în fiecare clipă are pentru mine o însemnătate, un scop. Capacitatea mea de a simţi sau de a înţelege clipă de clipă care este însemnătatea şi scopul întâmplărilor de zi-cu-zi mă limitează la a fi un ignorant din acest punct de vedere sau – la extrema cealaltă – la a trăi viaţa perfectă. Când ştiu că Cineva deţine posibilitatea şi are voinţa să acţioneze în viaţa mea pentru un scop clar, acela de a mă face desăvârşit, nu pot să nu mă gândesc că fiecare lucru care mi se întâmplă îmi oferă o alegere de făcut şi fiecare alegere mă duce mai aproape sau mai departe de scopul de care vorbeam mai devreme. Şi acum, serios vorbind, chiar lăsând la o parte faptul că Dumnezeu există şi poate să facă multe lucruri cu noi, dacă ne gândim logic felul în care reacţionăm sau acţionăm la ceea ce ni se întâmplă ne fac să evoluăm sau să ne degradăm din punct de vedere al minţii, al psihicului (ca să nu vorbim de suflet si de urcuş spiritual). Degeaba încercăm să dăm vina pe împrejurări. Alegerea este tot timpul în mâna noastră, sau mai degrabă spus la îndemâna minţii noastre. Mintea are capacitatea extraordinară de a-şi imagina posibilităţi şi situaţii chiar dacă nu le-a întâlnit dinainte în viaţa proprie. Deci nu putem spune că nu putem alege, ci doar că alegem să ne lăsăm influenţaţi sau decidem în pofida oricărei influenţe. Cine spune că de alegerile mele e responsabil mediul sau educaţia se înşeală. Dacă sunt atent la ce se întâmplă în mintea mea pot lesne vedea cine e responsabil în fiecare minut pentru ceea ce fac. Că de cele mai multe ori lăsăm viaţa pe pilot automat crezând că sistemul nostru de luat decizii nu necesită tot timpul atenţie si că putem să „ne concentrăm” asupra lucrurilor cu adevărat importante este adevărat, dar nu e nici pe departe o soluţie pentru a evolua. Dimpotrivă. Poate fi greu la început, dar să fii atent la ceea ce gândeşti şi la ceea ce mai apoi transformi în fapte poate deveni un lucru uşor de făcut cu puţin exerciţiu (ştiu, nimeni nu are chef de exerciţii, nimeni nu are chef de muncă, toţi vrem să plătim eventual ca să obţinem rezultatul direct, fară efort).

Şi ca să revin, pentru mine şi pentru mulţi alţii care au înţeles ce înseamnă a fi creştin şi a-L trăi şi a-L experia pe Dumnezeu boala şi moartea nu sunt nişte accidente. Nu sunt nişte lucruri inexplicabile, nicidecum. Ele au un motiv (asta e partea tristă), sunt nişte alarme (ca si cum ai fi intr-un avion si te apropii îngrijorător de repede de sol si sună frate o alarmă. Nu mori de o alarmă, dar nici mult nu mai ai, trebuie să faci repede ceva) şi pe urmă mai au şi un scop (asta e partea foarte bună) care scop urmăreşte binele celui ce le primeşte. E ca şi cum cineva, printr-o – să zicem – pană de cauciuc, te opreşte din goana ta pe o autostradă neterminată la capătul căreia vei muri. Nu e plăcută pana de cauciuc, dar ce? Preferi să mori poate? E drept că din cauza penei s-ar putea să nu afli că, dacă îţi puteai continua cursa ta, ai fi murit, dar uită-te la grija pentru tine, nu la faptul că nu cunoşti finalul cu „naşpa END”, nu la faptul că ai parte de puţin discomfort. Fratele meu, ai fost păzit de ceva mult mai nasol (asta desigur dacă nu cumva tu însuţi ajungi să doreşti să păţeşti ce e mai rău). Ce mai, să revenim iarăşi la viaţa cotidiană unde ni se întâmplă mici sau mari nenorociri şi necazuri, aşa cum ne place nouă să le numim. Chestia este că neştiind nimic despre ele, le luăm ca atare şi le considerăm accidente sau dacă par că au vreun sens le considerăm cel mult coincidenţe. Se pare însă, şi spun acum din propria experienţă, că lucrurile nu stau deloc aşa. Am putut să observ, în câţiva ani de când urmăresc, faptul că unele lucruri pe care le fac atrag mai repede consecinţe decât altele şi că unele atrag un soi de consecinţe iar altele alt soi. De cele mai multe ori, duc o viaţă proporţional de paşnică cu purtarea mea. Dacă deviez mai mult sau mai puţin de la „cursul” care mă conduce pe scara unei evoluţii, încep să apară mici sau mai mari semnale că treaba s-a zbârcit. Cu alte cuvinte, dau de belele. Dacă înţeleg de ce mi se întâmplă belelele şi decid ce e mai bine să fac pentru a reveni „pe calea cea bună”, scap repede – aş spune chiar miraculos – din belele. Dacă mă încăpăţânez să cred că nu meritam ce mi se întâmplă, belelele se menţin, existând chiar si în nenorocire o evoluţie spre mai rău. Adică dau de mai mare belea. Mă îmbolnăvesc sau mă lovesc nu fără motiv. Iar motivul nu e unul medical sau vreo neatenţie, ci unul cât se poate de clar pentru mine care încerc să îmi observ cât de cât viaţa lăuntrică. Nu e vorba de faptul că plătesc pentru erorile pe care le fac, deşi de multe ori sunt ademenit să am şi impresia asta, dar nu e decât mustrarea conştiinţei mele care îşi regăseşte glasul în puterea cu care sunt lovit de năpastă. Oricine poate să vadă, dacă vrea, pe propria piele, că ceea ce spun e adevărat. Ajunge să fii atent la ce faci, ajunge să începi să te străduieşti să duci o viaţă corectă. Hotărârea ta e destulă ca să te judece pentru ceea ce ar trebui să faci şi nu faci sau pentru ceea ce faci şi nu ar trebui. Deviază de la acea hotărâre şi vor începe să apară „coincidenţele”. Ciudat că de îndată ce începi să observi câte un lucru care se leagă de altul începi să zici în sinea ta că aşa ceva nu se poate, şi parcă nu vrei să intri în treaba asta. Adică – ştii – dacă e o coincidenţă, mama ei!!, nu trebuie să fac nimic, nu trebuie să schimb nimic. Dar dacă nu e, atunci poate fi nasol. Că dacă trag concluzia că viaţa mea o pot controla eu numai din felul în care mă port, din felul în care gândesc şi vorbesc, din felul cum fac tot felul de lucruri, atunci treaba e „groasă”. Viaţa, aşa cum spunea Eminescu în Glossă, ne atrage prin tot felul de momeli strălucitoare, şi ne obişnuim cu felul superficial în care alergăm toată viaţa după ele. Iar ceea ce ne mai scoate din vâltoarea asta e considerat rău. Or lucrurile nu stau aşa.

Viaţa mea arată cam aşa cam cum arăt eu pe dinăuntru. Am parte de pace şi echilibru dacă sunt în pace şi echilibru pe interior. Nu sună prea bine pentru cei care vor să-şi trăiască viaţa ca pe un borcan cu dulceaţă, vor să o consume. Dar cine realizează ce perspective fascinante putem avea, şi înţelege că putem trăi liniştiţi primind (dacă cerem) ceea ce ne este necesar , ba chiar şi alte prostii care nu ne folosesc dar de care ni se pare că avem nevoie la un moment dat, căci Dumnezeu nu e zgârcit, ci cumpătat (spre deosebire de mine de exemplu), găseşte o comoară inepuizabilă. Mai mult, găseşte motivul, sau motivele pentru a fi fericit încă din viaţa asta. Şi în fine, dacă doreşte din inimă acest lucru, Îl găseşte la capătul tâmpeniilor care ne marchează şi care ne robesc, pe Dumnezeu.

Acum zic eu, care „mă complac” în această credinţă creştină dătătoare (cel puţin în ceea ce mă priveşte) de motive de fericire şi de ocazii de a fi fericit şi împlinit, de ce să vină cineva şi să îmi spună că nu mai e nevoie să îmi fac griji pentru boli sau pentru moarte (posibil, nu?) de acum încolo, fiindcă s-a găsit nu mai ştiu ce leac, şi deci pot sta fără grijă, „trăiesc cum vreau fără să suport consecinţele”. Eu care înţeleg rostul unei mustrări sau unei privări de ceva, nu vreau să mă lipsesc de binele unei boli sau de a unui accident care mă poate opri de la mai rău. Nu, desigur că nu sunt pentru netratarea bolilor sau afecţiunilor, sunt chiar încântat de faptul că există remedii pentru multe suferinţe. Suferinţa nu e bună. Sunt de acord, dar cu o menţiune, nu e bună pentru cine nu o înţelege. Că nu e plăcută, sunt cu totul de acord. Nu sunt masochist, nu îmi place să sufăr, dar ştiu ce să fac ca să nu sufăr, iar dacă totuşi sufăr, ştiu că nu am făcut ce trebuia sau că am făcut ce nu trebuia şi că trebuie să îmi revin ca să scap. Să imi revin la normal, la normalul pe care eu îl ştiu că e normal, nu la normalitatea unei lumi care habar nu are unde a lăsat în urmă adevăratul sens al vieţii. Să nu ne amăgim.

Clonare, celule stem, modificări şi reparaţii genetice, transplant de organe. Toate par lucruri noi, „edge”-ul epocii în care trăim. Se vor învechi peste puţin timp. Par noi? Vă spun eu, nu e nimic nou aici. E peticeală, cârpeală. Omul nou nu îl veţi găsi nicăieri decât înăuntru în sinea fiecăruia. Acolo e adevărata înnoire, adevărata şansă de a o lua de la capăt. Pot să o iau de la capăt cât am viaţă în mine. Dar ştiu unde vreau să ajung?? Merit să mai primesc viaţă ca să o iau de la capăt spre ce anume?? Dacă nu învăţ nimic din suferinţă, mă vindec degeaba. Mă vindec doar ca să aştept următoarea suferinţă. Asta, dragii mei, nu este viaţă. Este moarte chiar înainte de stopul cardio-respirator.

Salut „cu interes” noile descoperiri ştiinţifice în domeniul acesta de care fu vorba, dar pun din nou problema de la început. Există o infrastructură capabilă să primească toate aceste mici schimbări? Există o infrastructură sufletească în noi care să ne permită să primim o vindecare a corpului fără să ne afecteze felul în care înţelegem să ne îndreptăm, să ne punem la punct viaţa interioară? Putem adică să fim reparaţi pe dinafară şi totuşi să înţelegem că nu e bine că ne-am stricat şi că trebuie să facem ceva în noi ca să nu se mai întâmple? Că trebuie schimbat ceva înăuntru? Că e nevoie de o altă atitudinte? Sunt întrebări care pe mine mă neliniştesc atunci când aud de minunatele cercetări si descoperiri ştiinţifice.

Poate că nu ar trebui să mă agit.